Formele premoderne ale școlii superioare din Moldova, fără a fi determinate pentru actul fondator de la 1880, trimit la mai vechi preocupări care asigură procesul social prin cunoaștere. Dacă, în general, existența unei universități este legată de contextul istoric, Universitatea din Iași a avut de multe ori rolul de creatoare de istorie.
În secolul al XVII-lea, de exemplu, universitatea a fost un adăpost al culturii bizantine. Mai târziu a fost unul dintre cei mai importanți factori ai răspândirii limbii române și ai culturii autohtone. După înființarea sa ca prima instituție de învățământ superior modern a României, universitatea ieșeană a furnizat statului cei mai importanți gânditori și actori în viața publică pentru ca, în perioada comunismului, să mențină viu spiritul umanist.
Colegiile de la Cotnari (Schola Latina) și Iași, deși au avut o existență scurtă (1562-1563) și rezultatele proprii începutului, sunt puncte de reper pentru evoluția școlii spre forme superioare.
Înființând Colegiul de la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, Domnitorul Moldovei, Despot Vodă, își motiva inițiativa prin faptul că fără școală’ țara noastră rămâne săracă și înapoiată față de alte țări în învățătură și înțelepciune’. În secolul al XVIII-lea, considerat a fi ‘Veacul luminilor’, școala era socotită ‘bogăția pământului’, iar învățătura că o ‘fărâmă plină de daruri’, care îl face pe om ‘vrednic, puternic, lăudat, vestit și fericit’.
Întemeiată de Nicolae Mavrocordat, cu ajutorul patriarhului Ierusalimului Hrisant Notară, Academia Domnească din Iași, a reprezentat mai bine de un secol (1714-1821), un progres remarcabil. Puterea seculară, reprezentată de Domnitori, și cea spirituală, reprezentată de Biserică, și-au unit eforturile pentru a-i asigura o structură și o funcționalitate care să o așeze alături de școlile europene similare. După reorganizarea din 1766, sub domnia lui Grigore al III-lea Ghica, înalta școală din Iași a primit numele de ‘Academia învățăturilor și epstimurilor’, durata studiilor fiind de șase ani și a fost orientată spre un învățământ realist, cu accent pe aritmetică, geometrie, algebră, fizică și astronomia modernă.
La începutul secolului XIX, Academia ieșeană a cunoscut alte reorganizări. În 1803, era socotită o înaltă școală de ‘filologie și științe’, iar din 1813 s-a numit ‘Învățământul superior al științelor’, în programul de studii fiind introdus și un curs de ‘știință inginerească’, care a fost predat în limba română de tânărul învățat român Gheorghe Asachi. Printre profesorii de renume ai acestei școli au fost Daniil Philippide, care în 1816 a elaborat primele tratate de istorie și geografie cu un enunț explicit în spirit național: ‘Istoria României și Geografia României’.
Limbile de predare au fost greacă, latină, franceza și, în final, româna. O astfel de instituție funcționa cu ajutorul unei biblioteci, pentru funcționarea căreia librarii, tipografii și negustorii de cărți erau obligați să doneze câte un exemplar din fiecare carte nouă.
Înființarea și evoluția progresivă a Academiei domnești din Iași a fost un răspuns la imperativele perioadei premoderne. Acumulările secolului XVII dezvoltate în secolul XIX, timp al construcției naționale, au făcut posibilă înființarea Universității din Iași, moment pregătit de o altă instituție de studii înalte ‘Academia Mihăileană din Iași.
Expresie superioară a organizării învățământului în limba națională după un sistem de educație european, după cum consideră V.A.Urechia, Academia Mihaileană și-a deschis cursurile la Iași în iunie 1835.
Obiectivele acestei instituții au fost subliniate de principele fondator, Mihail Sturdza, care a relevat necesitatea unor ‘sisteme de învățătură publică în limba națională potrivit cu gradul luminatei Europe’.
Printre profesorii care au predat la Academia Mihăileană sunt nume de referință precum Gheorghe Asachi, Eftimie Murgu, Ion Ionescu de la Brad, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Săulescu, Iacob Chihac, cel care în 1838 a înființat la Iași Muzeul de Istorie Naturală, cea mai veche instituție din România. Conform regulamentului din 1853, nivelul academic cuprindea Facultatea Filosofică, Facultatea Juridică și Facultatea Teologică, cărora în 1838 li s-au alăturat cursurile de inginerie, de economie rurală, de filologie, precum și de ‘măiestrie liberă’ (pictură și desenul liniar), apropiind astfel această instituție de învățământ superior de academiile din Austria și statele germane.
În 1838 marele geograf Alehandru von Humboldt a solicitat să fie primit ca membru corespondent al Academiei Mihăilene. Din cauza fondurilor insuficiente, a absenței unei strategii didactice clare, a unui program stabil, lipsa cărților, nefuncționarea bibliotecii și indisciplina profesorilor Academia Mihăileană și-a încheiat activitatea în 1846.
Perioada ulterioară din evoluția ‘învățăturilor înalte’ s-a aflat sun înrâurirea Așezământului pentru reorganizarea învățăturilor publice din 1850, sancționat de domn la 1 ianuarie 1851.
Documentul prevede un învățământ integrat, cu o structură tripartită. Treapta înaltă, numită tot Academie, urma o organizare cu patru facultăți: Filosofică, Juridică, Teologică și Medicală.
Înființarea unei universități moderne, conformă cu imperativele secolului al XIX-lea, numit și ‘Secolul naționalităților’, nu mai putea fi amânată. Un rol decisiv în urgentarea acestei decizii l-a avut din rolul său de prim ministru, Mihail Kogălniceanu. La 16 septembrie 1860, Kogălniceanu înaintează, pentru aprobare, domnitorului Alexandru Ioan Cuza un Raport care prevedea existența unei facultăți de facto a Universității.
Tot atunci învățământul ieșean de artă își semnalează apariția, la inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, ministrul Cultelor și Instrucțiunilor Publice din Moldova. Într-un raport adresat autorităților din acea vreme, el definea rolul artelor în formația și educația unei națiuni: ‘artele nu pot progresa decât când sunt deopotrivă protejate și încurajate de governăminte’. La 1 octombrie 1860, primul Domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, semna decretul de înființare a Școlii de Muzică și Declamațiune de la Iași, prima de acest gen din țară, pentru ca 26 de zile mai târziu, să ia ființă Școala de sculptură și pictură și Muzeul Național de Pictură.
La 26 octombrie 1860, în atmosfera de entuziasm care se instalase odată cu Unirea Principatelor Române și alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, a avut loc inaugurarea solemnă a Universității din Iași, prima universitate modernă din România. La inaugurare, însuși domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înmânat profesorilor actul de fundare, sigiliul și sceptrele însoțite de urarea ‘Să fie acestea semnele patriotismului, ale progresului și ale prudenței’.
‘Destinată să slujească cu instrumentele științei întreaga societate românească, Universitatea din Iași s-a consolidat treptat sub raportul structurilor și al calității. Aflată în plină dezvoltare, România avea nevoie de un aparat de stat modern, de specialiști capabili să pună în valoare renumele țării și să o antreneze în circuitul economico financiar și politic internațional. Cunoștințele trebuiau și ele adaptate spiritului nou, care însemna renunțarea la vechiul mod de viață, la prejudecăți și privilegii. În acest context, școlii i-a revenit un rol decisiv’, explică conf. Univ. Dr Bogdan Maleon, directorul Muzeului Universității.
La început, Universitatea a funcționat într-un spațiu cumpărat și adaptat, numit mai târziu Palatul Vechi, o veche casă cantacuziană situată în zona centrală a orașului (astăzi încadrat în cadrul Universității de Medicină și Farmacie ‘Grigore T.Popă’), care avea 25 de camere.
Pe 23 mai 1893, În urma a numeroase demersuri, pe locul unde funcționase până în 1888 Teatrul Național, a avut loc ceremonia punerii pietrei fundamentale a Palatului Universitar (cunoscut astăzi ca principal corp de clădire) în prezența Principelui Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, a primului ministru Lascăr Catargiu, și a ministrului Instrucțiunilor Publice și Cultelor, Take Ionescu.
Așezat pe un loc frumos ‘la Copou’, noul Palat Universitar a fost construit după planurile arhitectului Louis Blanc (pentru care acesta a câștigat o medalie de aur la o expoziție de la Pariș). Clădirea, impresionantă prin monumentalitate, se înscrie în canoanele stilului eclectic francez și își depășește funcțiile strict utilitare, căpătând valoare de simbol atât pentru comunitatea locală, cât și pentru întreaga spiritualitate românească, compusă din 335 de camere, o aulă de 500 de locuri și o bibliotecă catalogată a fi ‘o adevărată operă de artă’ cu ‘un ton majestuos și impunător’.
Palatul Universității a fost inaugurat pe 21 octombrie 1897, sub înaltul patronaj al Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta, în prezența primului ministru Dimitrie A. Sturdza și a ministrului Instrucțiunilor Publice și Cultelor, Spiru Haret, care în perioada 1878-1882 a fost profesor și la Universitatea din Iași. Deschiderea efectivă a cursurilor în Palatul de la Copou a avut loc în 1898, pe vremea când marele istoric și filosof Alexandru D. Xenopol era rector ăla cestei instituții.
„În anii Primului Război Mondial Universitatea din Iași a fost o instituție angajată prin profesorii și studenții ei, în marea operă de pregătire și finalizare a României întregite. Ce s-a întâmplat la Iași ‘orașul rezistenței până la capăt’ și temporar capitală a României, în perioada noiembrie 1916—noiembrie 1918, ține de aură unui oraș-erou. Palatul universitar de la Copou a fost atunci atât un reper moral și spiritual cât și un loc al deciziilor, Senatul României funcționând în Aulă Universității, iar Ministerul de Război în alte încăperi ale edificiului’, a spus conf. Univ. Dr Bogdan Maleon, directorul Muzeului Universității.
La înființare, Universitatea din Iași avea trei facultăți: Drept, Filosofie și Teologie. O nouă organizare a avut loc în urma elaborării ‘Legii asupra instrucției’, promulgată de Alexandru Ioan Cuza în 1864, când rector al acestei instituții era Titu Maiorescu, una dintre cele mai proeminente figuri care a marcat veacul. Conform legii, ocuparea unui post în universitate urma să se facă prin concurs, candidații fiind recrutați dintre tinerii care au studiat în străinătate. Simion Bărnuțiu avea studiile la Pavia, Ștefan Micle la Viena și Berlin, Neculai Culianu și Grigore Cobălcescu la Pariș, Titu Maiorescu la Viena, Berlin și Pariș, Iacob Negruzzi la Pariș, Dimitrie Brândză la Pariș, Ștefan Șendre la Pariș și Bruxelles, iar Al. I Gheorghiu la Torino.
Ca urmare a legii învățământului din 1864, Universitatea s-a reorganizat în patru facultăți: Facultatea de Litere și Filosofie, Facultatea de Științe fizice, matematice și naturale, Facultatea de Drept și Facultatea de Medicină, inaugurată abia în 1879. După numai câțiva ani de funcționare, Facultatea de Teologie a fost desființată din cauza numărului său mic de studenți.
Stimulată de o nouă lege în 1898, Universitatea din Iași a reușit să-și diversifice profilul, să-și mărească numărul de secții, departamente, materii predate și activități științifice. În acea perioadă s-a remarcat o dezvoltare spectaculoasă a Facultății de Științe: în 1892 au luat ființă Catedrele de Chimie Organică și Chimie Anorganică cărora li s-a alăturat, în 1906, Chimia Agricolă.
În cadrul aceleiași Facultăți un mare succes a fost crearea Școlii de Electricitate, în 1910. După începuturile ei modeste din 1879, Facultatea de Medicină a dobândit, în 1889, o organizare și un profil care să permită formarea specialiștilor cu o înaltă calificare profesională capabilă să răspundă exigențelor sociale ale acelor timpuri.
Perioada imediat următoare Unirii Naționale din 1918 s-a caracterizat prin evoluția remarcabilă a Universității, în concordanță cu cerințele societății românești și ale progresului european din acea vreme.
Legile Învățământului din 1932, 1937 și 1938 au favorizat atât evoluția științelor cât și dezvoltarea departamentelor Universității: Medicină și Farmacie, Științe, Drept, Filosofie și Litere, și Agricultură. În anul 1933, subsecția de învățământ agricol, inclusă în secția de științe aplicate, s-a transformat în Facultatea de Științe Agricole. Celelalte două ramuri ale secției (Școala Electrotehnică și Secția de Chimie Tehnologică) s-au reorganizat în 1937, dând naștere Institutului Politehnic ‘Gheorghe Asachi’ din Iași, căruia i s-a alăturat și Facultatea de Științe Agricole un an mai târziu.
În perioada interbelică, Universitatea ‘Alexandru Ioan Cuza’ se putea mândri că ajunsese la nivelul instituțiilor europene de același rang, atât din punct de vedere al administrării și organizării, cât și al programelor didactice.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, regimul de democrație populară a obligat universitățile să promoveze o educație în spirit comunist. Reforma învățământului din 1948 a impus primii pași pentru îndeplinirea acestei sarcini, urmată de reformele din 1968 și 1978. Ideologia comunistă a adus schimbări radicale în Universitatea din Iași, ca, de altfel, în întreg învățământul superior din țară. Multe discipline au fost cenzurate sau eliminate, numeroase programe didactice au fost supuse unei rigidități extreme, libertatea academică a fost restricționată, în timp ce toate activitățile au fost ghidate sau verificate de organisme ale singurului partid politic existent.
Tot în această perioadă, datorită unei cereri din ce în ce mai mari de specialiști în economie, s-a resimțit nevoia înființării Facultății de Științe Economice (1962), după ani îndelungați în care cursuri de Economie Politică, Doctrine Economice și Finanțe Publice au fost predate în cadrul Facultății de Drept.
Astfel, în anul academic 1968-1969, existau deja opt facultăți (Matematică-Mecanică, Fizică, Chimie, Biologie-Geografie, Drept, Filologie, Istorie-Filosofie, Economie), în timp ce în 1974 erau doar șapte, datorită transferului Facultății de Chimie la Institutul Politehnic.
În prezent, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, denumire primită în 1942, programul academic se desfășoară în 15 facultăți: Biologie, Chimie, Drept, Economie și Administrarea Afacerilor, Educație Fizică și Sport, Filosofie și Științe Social Politice, Fizică, Geografie-Geologie, Informatică, Istorie, Litere, Matematică, Psihologie și Științe ale Educației, Teologie Ortodoxă, Teologie Romano Catolică.
De la sfârșitul secolului XIX Universitatea din Iași a avut în activitate, pe lângă personalitățile menționate mai sus, alți mari profesori și cercetători renumiți: matematicienii Constantin Climescu, Alexandru Myller, Octav Mayer, Vera Myller Lebedev, Mendel Haimovici, Gheorghe Gheorghiev și Ilie Popă, chimiștii Petru Poni, Petru Bogdan, Anastasie Obregia, Radu Ralea și Radu Cernătescu, fizicienii Ștefan Procopiu, Constantin Mihul, Horia Hulubei, geografii și geologii Ion Simionescu, Mihai David, Gheorghe Năstase și Mircea Savul, biologii și zoologii Paul Bujor, Alexandru Popovici, Ion Borcea, Constantin Montaș, Constantin Papp și Ion Borcea, istoricii Alexandru D. Xenopol, Orest Tarfali, Gheorghe I. Brătianu, Ilie Minea, Paul Nicorescu și Andrei Oțelea, juriștii Dimitrie Alexandrescu, Matei Cantacuzino, Constantin Stere, Vespasian Pella, Traian Ionașcu, Ilie Popescu Spineni, Nicolae Dașcovici, Ștefan Berechet, Valeriu Bulgaru și Vasile Iamandi, filologii Alexandru Philippide, Garabet Ibrăileanu, Iorgu Iordan, Dumitru Gâzdaru, filosofii Vasile Conta, Petre P Negulescu, Ioan Petrovici, Dan Bădărău, Ștefan Zeletin, sociologii Dimitrie Gusti, Petre Andrei, psihologii Dumitru Pavelcu, Mihai Ralea. La Facultatea de Medicină din Iași a predat oftalmologul Elena Pușcariu, prima femeie profesor universitar în învățământul medical românesc, alături de medicii Constantin Thiron, Francisc Iosif Rainer, Grigore T.Popă, C.I.Parhon, farmacistul Virgil Troteanu, teologii Grigore Pisculescu (Gala Galaction). Acestora li s-au adăugat alte nume, corpul profesoral înnoindu-se permanent: Ernest Stere, Alexandru Dima, Constantin Ciopraga, Ion Creangă, Gheorghe Ivănescu, Gheorghe Platon, Teofil Vescan, Dumitru Rusu, Paul Cercel.
„La jumătate de secol de la înființare, Universitatea din Iași devenise atât o instituție de educare a tinerilor, cât și un simbol al mediului cultural național. Un patrulater universitar, Iași, București, Cluj și Cernăuți, care după ‘Legea învățământului universitar’ din 1932 inițiată de Nicolae Iorga își coordona acțiunile printr-un Mare Consiliu Universitar. Universitatea din Iași a continuat să polarizeze interesele tuturor românilor, stimulând pe mulți dintre doritorii de studii înalte să se orienteze spre vechea capitală a Moldovei. Aceasta și pentru că învățământul de aici a fost ilustrat de savanți cu renume, adevărate personalități exponențiale, cei mai mulți având studiile desăvârșite în marile universități de renume’, a mai spus conf. Univ. Dr Bogdan Maleon, directorul Muzeului Universității.
În martie 1944, pe fondul războiului, Universitatea a fost evacuată la Alba Iulia, iar la întoarcere clădirea a fost găsită într-o stare avansată de deteriorare. Infrastructura a fost grav avariată de bombardamente, încartuiri, incendii. La aceasta s-au adăugat și efectele cutremurului din 1940. După război și revenirea de la Alba Iulia a fost nevoie de un efort concentrat pentru a se asigura Universității o activitate eficientă, ceea ce s-a și întâmplat. Aniversarea în 1960 a Centenarului Universității a fost un bun prilej de dotări și amenajări.
„Fie el student, profesor sau simplu vizitator al Universității ‘Alexandru Ioan Cuza’ din Iași, cel care străbate holul corpului principal, Sala Pașilor Pierduți, va zăbovi, măcar o clipă, în fața picturilor murale ale lui Sabin Bălașa, artistul care, prin opera sa, a introdus acest spațiu pe harta locurilor de referință ale artei universale. Penelul unuia dintre cei mai cunoscuți pictori români contemporani a conferit Sălii Pașilor Pierduți, grație vigorii compoziționale, a paletei cromatice aparte și a tematicii abordate, ‘o esență de unicitate’, așa cum remarca criticul Valentin Ciucă. Cele 19 picturi murale reflectă sufletul, tinerețea, istoria și poezia poporului român.
O veritabilă beatitudine de albastru, ce acoperă aproximativ 300 de metri pătrați din clădirea principală a Universității, muralele au fost concepute de maestrul inorogilor și al siluetelor cosmice între anii 1968 și 1978′, a povestit conf. Univ. Dr Bogdan Maleon, directorul Muzeului Universității.
Prăbușirea regimului totalitar în decembrie 1989 a deschis alte perspective învățământului românesc.
Formele impuse în organizare și programele universitare au fost imediat abandonate. Activitatea de reconstrucție a fost spontană și radicală, angajând toate domeniile: structură, curricula universitară, sistemul de comunicare, resursele umane. Autonomia universitară, descentralizarea, libertatea deciziilor au propulsat Universitatea Alexandru Ioan Cuza spre alte orizonturi, recăpătându-și locul în marea comunitate europeană.
Aderarea României la Uniunea Europeană a favorizat schimburile internaționale ale Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, care are astăzi colaborări cu peste 250 de universități străine.