Teatrul Național din Iași, de la începuturile în limba română la critica lui Eminescu

Divertisment

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași își are originile în secolul XIX, în capitala Moldovei punând în scenă Gheorghe Asachi prima piesă în limba română, începuturile din epoca romantismului fiind apoi continuate prin înființarea instituției în 1840, perioada de apogeu fiind spre sfârșitul secolului, când primul critic profesionist a fost chiar Mihai Eminescu.

Teatrul a fost prezent și anterior în Moldova, în aproape toate orașele țării circulând încă din secolul XVII trupe franceze, germane, italiene, care prezentau spectacole în limba lor, spectacole vizionate de regulă de oameni din păturile de sus ale societății, din așa numita ‘protipendadă’ culturală, cei care cunoșteau limbile respective și care nu aveau încă o conștiință a valorilor naționale din domeniu.

De aceea Gheorghe Asachi, om cult, ‘umblat prin lume’ și bun cunoscător al teatrului european, și-a dorit să pună în valoare ceea ce nația română ar putea produce și în acest domeniu. Ajutat de câțiva tineri ‘diletanți’ din familiile Ghica și Sturdza, Asachi joacă în 1816 în ‘Mirtil și Hloe’, pe o scenă improvizată în casele hatmanului Costache Ghica.

Cea dintâi piesă în limba română, ‘Mirtil și Hloe’, o pastorală într-un act prelucrată de Asachi după Gessner și Florian, îi avea în distribuție pe Elena Ghica (păstorița Hloe), Prințul Ghica (Mirtil), Costăchel Sturdza (Lisiz). Printre spectatorii acestui prim spectacol susținut în limba română la lumina a câtorva lumânări s-au aflat și mitropolitul Veniamin Costachi, istoricul, filosoful și scriitorul Edgar Quinet, care au avut aprecieri laudative.

‘Picătura, deși mică, ce pi-o stâncă picurează/ Face râului o cale care după ea urmează’, scria Gheorghe Asachi în prologul celui dintâi spectacol în limba română, organizat și desfășurat din inițiativa și sub conducerea sa, pe 27 decembrie 1816.

Teatrul în limba națională era visul multor tineri ieșeni, astfel că inițiativa lui Asachi găsea în mijlocul acestora și a unor oameni luminați ai timpului un sprijin entuziast. Un public numeros a luat parte la spectacol, cel puțin o parte dintre spectatori având clară ideea că asistă nu doar la un act cultural, ci la un eveniment cu ample semnificații naționale’, a declarat pentru AGERPRES profesorul Ștefan Oprea, care este scriitor și critic de teatru și film.

Deși primul spectacol în limba română dat de Gheorghe Asachi s-a ținut în casele boierului Ghica, în Iași spectacolele trupelor italiene, franceze sau rusești se dădeau de mult timp în săli special amenajate.

Acestei prime reușite i-a urmat o perioadă de alte încercări timide și neînsemnate a continuării activității teatrale.

Teatrul românesc se revigorează abia după revenirea de la Viena la Iași a lui Gheorghe Asachi, în 1834, când își reia activitatea prezentând spectacolul în limba română intitulat ‘Serbarea păstorilor moldoveni’, în care ‘actorii’ erau Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Matei Millo, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Mavrocordat, N. Docan, Scarlat Vărnav și alți fii de boieri. Tot în același an, cu prilejul instalării domnitorului Mihail Sturza, este reprezentată în limba română sceneta alegorică ‘Dragoș, întâiul domn suveran al Moldovei’, scrisă de Asachi. Elevii pensionului francez din Iași se prezintă și ei cu o lucrare dramatică în limba română alcătuită și jucată de Matei Milo, elev al acestui pension. Numele lui Milo apare astfel pentru prima dată în contextul teatral ieșean.

‘Reținem în această perioadă două întâietăți (premiere-n.r.) ale Iașiului în lumea teatrală românească: Matei Millo este primul mare actor care introduce și promovează constant în teatrul românesc stilul realist de interpretare și, apoi, în domeniul creației dramaturgice, apariția primelor drame istorice, cele scrise de Asachi—’Dragoș, întâiul domn suveran al Moldovei’ și ‘Petru Rareș’, în 1834, deschizând astfel drumul unui gen pe care îl vor ilustra mai târziu Bogdan Petriceicu Hașdeu, cu ‘Răzvan și Vidra’, în 1867, și Vasile Alecsandri, cu ‘Despot Vodă’, în 1879, ‘Fântâna Blanduziei’, în 1884, și ‘Ovidiu’, în 1885. Înainte de a ajunge la anul 1840, când la Iași se înființează primul Teatru Național din țara noastră, mai notăm, ca premieră, prima reprezentare în limba română, în 1839, a unei opere ‘Norma’, de Bellini, al cărui libret fusese tradus tot de Asachi.

A fost puțin ca Iașiul să mai bifeze o întâietate: în noiembrie 1836 se înființează Conservatorul Filarmonic Dramatic sau ‘școala de muzică și declamație în limba patriei’, ne povestește Ștefan Oprea, scriitor și criticul de teatru și film.

Momentul cel mai important, susține acesta, rămâne însă cel al edificării Teatrului Național, în 1840, prima instituție teatrală de acest fel din țara noastră. Apariția în primăvara anului 1840 a Teatrului Național ca formă instituționalizată răspundea unei necesități istorice și unui deziderat național. Implicat organic în mișcările prerevoluționare, făcând să răsune pe scenă ideile progresiste ale epocii, teatrul avea, în aceeași măsură, nobila misiune a promovării limbii române în manifestări artistice, oferindu-i acesteia șansa să-și probeze capacitatea de a exprima idei și sentimente înalte la fel de bine cum o făceau limbile franceză și germană.

La Iași, trupele străine făceau o neloială concurență strădaniilor de a înființa un teatru românesc, cu repertoriu original, jucat în limba națională. Trecând peste asemenea atitudini, dar și peste piedici de ordin politic, cărturarii și artiștii patrioți au reușit să pună temelie durabilă Teatrului Național. Primele spectacole s-au dat la ‘Theatre de varietes’, directori fiind un triumvirat celebru: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, până în 22 decembrie 1846, când a fost inaugurată noua sală a Teatrului de la Copou, în casa boierească a lui Mihail Sturza.

‘Protipendada cosmopolită alerga să vadă trupele străine, dar privea cu dispreț repertoriul românesc și spectacolele în limba națională. Acestea erau sprijinite doar de o pătură subțire de intelectuali patrioți și de grosul populației, de oamenii simpli care doreau să înțeleagă cele rostite pe scenă. În acest scop se înființase, cu câțiva ani înainte, Conservatorul filarmonic dramatic Iași, care forma actorii necesari scenei românești, favorizând astfel și grăbind momentul înființării Teatrului Național permanent. Trei mari cărturari — Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, preluau conducerea noii instituții propunându-și să continue programul ‘Daciei literare’ care preconiza un plan vast de acțiune pentru dezvoltarea culturii românești.

Încurajarea producției literare originale, a românilor din orice parte a Daciei și lupta împotriva imitării unor modele străine erau puncte esențiale din acel program. Se pornea de la convingerea, afirmată de Kogălniceanu, că ‘ teatrul contribuie mai mult ca oricare lucru la progresul literaturii naționale și al luminilor printre clasele de jos’. ‘Teatrul este singura tribună ce ne-a rămas și trebuie profitat de dânsa spre a întreține unele simțăminte pe care stăpânirea caută să le sugrume’, adăuga Vasile Alecsandri. În concepția celor trei iluștri directori ai Teatrului Național, scena trebuia să devină o tribună a limbii românești, o școală pentru popor, menită a se ocupa mai întâi de viața, sentimentele, aspirațiile majorității acestuia.

Ei recomandau și se străduiau să promoveze un repertoriu bazat pe ‘sujeturi naționale’ inspirate din istorie, din faptele eroice, din obiceiurile noastre care nu sunt cu nimic mai prejos decât ale altor popoare’, povestește scriitorul, criticul de teatru și film, Ștefan Oprea.

De altfel, la Iași a fost transpusă pentru prima oară în țară prima operetă românească, ‘Baba Hârca’, creată de Matei Millo și Alexandru Flechtermacher, care a avut premiera la 26 decembrie 1848.

‘Flechtermacher nu este nu numai primul autor de operetă, ci și primul compozitor de muzică de scenă. El a strălucit prin partiturile muzicale create pentru textele lui Vasile Alexandri și Matei Millo și ne bucurăm încă și azi ascultându-i inspiratele creații. În domeniul dramaturgiei putem sublinia o remarcabilă întâietate: Vasile Alecsandri este primul dramaturg clasic din istoria teatrului românesc, cel dintâi creator de genuri noi precum vodevilul, cânticelul comic, comedia, feeria și un rezistent autor de dramă istorică’, mai spune prof. Oprea.

În stagiunile următoare, trupa românească trece prin schimbări de fond și de formă, are idei progresiste, actori patrioți, scriitori care sprijină mișcarea revoluționară. Stagiunile 1849-1850 și 1851 și 1852 sunt stagiunile triumfului lui Matei Millo, însă după succesele strălucite apar dificultăți de ordin administrativ sau social. În ciuda vicisitudinilor întâmpinate, teatrul și-a păstrat cu demnitate spiritul național, atitudinea militantă. Conștienți de necesitatea unei dramaturgii naționale, scriitorii epocii și-au pus talentul în slujba scenei.

În 1859, Unirea este și pentru teatru prilej de a se angaja cu toate forțele în răspândirea și impunerea în conștiința maselor a marelui deziderat al românilor. Actorii Teatrului Național au avut contribuții însemnate în pregătirea istoricului act de la 24 Ianuarie.

‘Un rol agitatoric important în favoarea Unirii l-a avut însă teatrul, o adevărată tribună de afirmare a ideilor unității și demnității naționale. Punând mai întâi accentul pe unitatea limbii și a spiritualității specifice tuturor românilor, scena, atât cea de la Iași, cât și cea de la București, a reușit să creeze un curent de opinie atât de puternic încât a ajuns să îngrijoreze oficialitățile și spiritele antiunioniste.

Unul dintre cei mai de seamă animatori ai scenei din această perioadă a fost Costache Caragiale. Împreună cu trupa sa, el cânta pe scenă, în 1848, ‘Imnul revoluționar de la 1848’, apoi, înfășurat în tricolor, rostea versuri patriotice, răspândind idei progresiste și propagând sentimentul unirii. După ce jucase un timp la Iași, Costache Caragiale se întorcea la București ducând cu el piese ca ‘Farmazonul din Hârlău’, ‘Creditorii’, de Vasile Alecsandri, sau ‘Jucătorul de cărți’, de Costache Negruzzi. Scrierile lui Alecsandri au avut șansa de a se întâlni cu talentul remarcabil al unuia dintre cei mai mari interpreți ai timpului, Matei Milo.

Dar și alți actori erau propagatori ai ideilor înaintate și nu o dată treceau peste toate barierele puse de oficialități. Este cunoscut cazul actorului Luchian, care umbla travestit în Baba Hârca pentru a scăpa de urmăritori, sau cazul actorului Alex Evlovschi, arestat la Focșani și trimis la București pentru că interpretase monologuri în favoarea Unirii. Revoluția de la 1848, Unirea din 1859, Războiul de Independență din 1877, Marea Unire din 1918 au fost tot atâtea trepte de foc pe care Teatrul Național a urcat spre edificarea personalității sale artistice și civice’, mai spune Ștefan Oprea.

Teatrul Național a avut slujitori de cea mai aleasă viță intelectuală și artistică, pe scena sa au ars, la înalte temperaturi, talente unice. De la Matei Milo, un adevărat pionier al artei teatrale românești și al scrisului dramatic, la Mihail Galiano și de la Miluță Gheorghiu la cei de azi, toți urmând cu devoțiune crezul rostit de Millo ‘Artistul trebuie să-și pună talentul în slujba ridicării patriei prin artă, prin cultură’. 

În domeniul actoriei, Iașiului îi revine întâietatea de a impune stilul realist în interpretare, care îi aparține lui Matei Millo, cel mai mare actor al secolului XIX și ctitor de școală actoricească. Tot el este primul interpret de travesti al celebrei Chirița. După el rolul a mai fost interpretat pentru prima dată de o actriță, tot de la Iași, Smaranda Merișescu, ‘despre care profesorul de actorie de la București Ștefan Velescu spunea că era mai bună decât Millo în acest rol. De altfel, interpreții ieșeni ai acestui personaj, de la Millo la Miluță Gheorghiu, au rămas ca modele pentru toți interpreții ulteriori de pe scenele românești, fie ei bărbați sau femei’.

Un fapt foarte important în istoria teatrului românesc, pentru care Iașiul are încă o dată merite deosebite și premieră absolută, este acela de a fi impus ideea de regie profesională în spectacolul de teatru.

‘De buna așezare a spectacolelor în scenă se ocupau unii actori cu experiență, de regulă cei care dețineau rolurile principale. Tot dintre actorii buni vor veni și primii regizori profesioniști.

Cel dintâi care s-a impus în acest sens, la Iași, a fost Adolphe Francois Gatineau, un actor de origine franceză, venit ca al doilea comic în trupa Pellier. Gatineau juca la Teatrul Mare de la Copou, atât cu trupa franceză cât și cu trupa română. A fost primul Musiu Șarl din ‘Chirița în provincie’ și a devenit regizor al trupei române în 1852, realizând ca prim spectacol ‘Don Quihote de la Mancha’, cu Matei Millo în rolul lui Sancho Panza. După ce Gatineau a impus ideea de regie, nu se mai putea juca teatru fără supraveghere regizorată strictă. Datorită bunelor sale rezultate obținute la Iași, Gatineau a fost chemat la Teatrul Național din București. Cel de-al doilea regizor era tot de origine franceză, Victor Boireau Delmary, tot din trupa Pellier, și avea înclinații certe de organizator și animator abil în montarea spectacolelor’, mai povestește criticul Ștefan Oprea.

Nu trebuie omis rolul Iașiului și în ceea ce privește întâietatea sa în critica de teatru. Primul critic de teatru profesionist a fost Mihai Eminescu, în perioada 1874-1878, când acesta era cronicar teatral al ziarului ‘Curierul de Iași’.

‘Traducând în românește unul dintre cele mai complete tratate ale domeniului, ‘Arta reprezentării dramatice’ ale germanului H.T. Rotscher, poetul a asimilat bogate și temeinice cunoștințe teoretice pe care le va folosi ulterior în comentariile sale critice asupra spectacolelor, îmbinându-le cu dezvoltatul său gust și experiența acumulată în perioadele în care a fost sufleor sau copist sau a celor în care a vizionat spectacole celebre din Viena și Berlin.

Eminescu punea, săptămânal, la dispoziția actorilor și iubitorilor de teatru un temeinic îndrumar teoretic, făcând totodată pertinente observații critice cu privire la repertoriu și la jocul actorilor.

Eminescu a fost primul critic român care a privit și judecat spectacolul teatral ca un întreg, ca unitate esteticește constituită, tot el avansând ideea misiunii coordonatoare și integratoare a regizorului. În viziunea sa, trupa actoricească trebuia să fie un ansamblu perfect sudat, care să respecte regulile stricte ale esteticii spectacolului. Era prima oară când în critica teatrală românească trecea pe primul plan criteriul estetic, înlocuind criteriul etic, care până atunci a fost dominant’, a mai spus criticul Ștefan Oprea.

În actuala clădire Teatrul Național s-a mutat în 1896, după ce Teatrul cel Mare de la Copou a ars în 1888.

Demersurile pentru construirea noului teatru au durat până în 1894 când, datorită stăruințelor primarului, ale Consiliului comunal, precum și ale deputatului Miltiade Tzoni, este aprobat contractul cu arhitecții vienezi Fellner și Helmer care aveau construite douăzeci de teatre în Viena, Praga, Odessa, Mainz, Hamburg, Oradea, Darmstadt, Budapesta, Augsburg, Carlsbad, Fiume, Pressburg, Szegedin, Berlin. Inaugurarea acestui edificiu, considerat a fi unul dintre cele mai frumoase din Sud-Estul Europei, marca o nouă etapă în viața culturală a Iașiului și în istoria teatrului românesc.

Programul serbărilor de inaugurare derulat în zilele de 1 și 2 decembrie a cuprins ‘Uvertura Națională’ de Flechtenmacher, vodevilurile ‘Muza de la Burdujeni’ de Costache Negruzzi și ‘Cinel-cinel’ de Vasile Alecsandri și comedia în versuri ‘Poetul romantic’ de Matei Millo. Venitul primei seri a fost distribuit săracilor din Iași, iar venitul seratei a doua a revenit artiștilor Societății dramatice din Iași.

Urmând exemplul marilor înaintași, noii slujitori ai teatrului continuă să pună accentul pe talentul, repertoriul și creația scenică, convinși de afirmația poetului Mihai Eminescu conform căreia ‘repertoriul este sufletul teatrului’ și că el trebuie nu numai să placă, ci să și folosească. Nu întotdeauna s-a ținut seama și de îndemnurile lui Hașdeu, care se indigna împotriva repertoriului întocmit pe ‘interese comerciale’, care trădează misiunea teatrului de a răspunde ‘trebuinței de bine și de frumos’. 

Repertoriul Teatrului Național de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX arată o excelentă orientare atât în promovarea literaturii naționale cât și a unora dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Alături de Alecsandri, Millo, Hașdeu, Caragiale apar pe afiș Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Ibsen, Schiller, Goethe, iar mai târziu replici din Racine, Rostand, Lessing, Alfred de Musset, Strindberg, Cehov.

Prin strădania colectivului artistic, a actorilor și a unor regizori de marcă precum Crin Teodorescu, Sorana Coroamă, Cătălina Buzoianu și, mai încoace, Cristian Hajdi Culea, au fost reprezentate remarcabile interpretări scenice, opere de Caragiale, Davila, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Cehov, Strindberg, Lorca, O’Casey, O’Neill, Pirandello, Tennessee Williams, Artur Miller, Brecht, Anoiulh, Mronzek și alții.

‘Prima integrală a pieselor lui Ion Luca Caragiale a avut loc la Teatrul Național Iași, în 1912, când director era Mihail Sadoveanu, iar prima prezentare a ‘Momentelor’ a fost în 1937, tot la Naționalul ieșean, în regia lui Aurel Ion Maican. Acest spectacol a impus ideea de misticism, idee ilustrată de actorul Constantin Ramadan’, precizează criticul Ștefan Oprea.

Marile nume ale scenei ieșene își trăiesc destinele în memoria prezentului:  N. Luchian, Fanny Tardini, Mihail Pascaly, Mathilda Pascaly, Mihail Galino, Matei Millo și mai târziu, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Aglae Pruteanu. Generația de aur creatoare de repere a făcut epocă: actorii Aurel Ghițescu, Anny și Bruno Braeschi, George Popovici, Nicolae Șubă, Constantin Ramadan, Margareta Baciu, Marioara Davidoglu, Mihai Grosariu, Ștefan Dăncinescu, Costache Cadeschi, Costache Sava, Eliza Nicolau, Virginica Bălănescu, Miluță Gheorghiu, Ion Lascăr, Carmen Barbu; regizorii Aurel Ion Maican, Ion Sava, George Mihail Zamfirescu și scenograful Theodor Kiriacoff.

În activitatea Teatrului Național s-au implicat mari personalități ale culturii precum A. D. Xenopol, Otilia Cazimir, care au scris cronici dramatice, Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, Ionel Teodoreanu, Iorgu Iordan, George Topârceanu, Andrei Oțetea sau N. I. Popa.

În prezent trupa naționalului ieșean este alcătuită din 33 de actori, doi regizori și un scenograf, alături de compartimentele manageriale, administrative și tehnice, și de numeroși colaboratori și invitați pe proiect teatral. Numărul premierelor pe stagiune variază între opt și zece titluri, la care se adaugă reluările spectacolelor de succes. 

Repertoriul, alcătuit pe baza valorii artistice a textelor propuse, pe baza criteriilor de utilizare a trupei, în urma ofertelor regizorale și a testelor de piață, cuprinde piese din dramaturgia clasică și universală, urmărind în aceeași măsură și promovarea noii dramaturgii românești. Naționalul ieșean tinde acum către un limbaj modern care să satisfacă exigențe din cele mai diverse.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *