Palatul Culturii din Iași, cea mai importantă realizare a stilului neogotic în România

Divertisment

Conceput în spiritul palatelor comunale din Occident, Palatul din centru Iașilor este cea mai importantă realizare a stilului neogotic de pe teritoriul României. Edificiul este considerat un adevărat ‘cântec de lebădă’ al arhitecturii romantice din secolul al XIX-lea. Fiind o realizare arhitectonică remarcabilă, edificiul s-a impus ca o adevărată efigie a vechii capitale a Moldovei. Clădirea este considerată de însemnătate națională, fiind inclusă pe Lista Monumentelor Istorice.

Faima edificiului cunoscut ca ‘Palatul Culturii’ este favorizată și de faptul că acesta a fost construit pe un loc privilegiat, care deține o însemnată zestre simbolică: Palatul a moștenit poziția fostei Curți domnești, locul de unde s-a exercitat puterea supremă, unde s-a făcut istoria Moldovei, vreme de cinci secole. Orașul era croit astfel încât principalele străzi să poarte pașii trecătorului spre acest punct central. Într-un asemenea loc se cuvenea să fie amplasat un monument arhitectonic de excepție, cel mai frumos din vechea Capitală.

Reședința de la Iași a Domniei este menționată documentar la 8 octombrie 1434, explică istoricul și muzeograful Sorin Iftimi, dar a fost construită spre sfârșitul domniei lui Alexandru cel Bun. Ruinele ei au ieșit la iveală în 1907, cu prilejul construirii actualului Palat, dar au putut fi cercetate mai ales cu prilejul campaniilor arheologice din anii 1952 și 1960-1961. Curtea din Iași a făcut parte din sistemul de reședințe domnești locuite ocazional de către voievod și suita sa. Abia după ce reședința principală a Domniei s-a stabilit ‘mai cu temei’ la Iași, curtea de aici a dobândit mai multă importanță, acordându-i-se un statut privilegiat.

Curtea domnească din Iași, precizează muzeograful și istoricul Sorin Iftimi, era construită pe un promontoriu care îi asigura vizibilitatea de la distanță, îi punea în valoare ținuta majestoasă. Imaginea ei domina intrarea principală în oraș, care se făcea dinspre sud, pe podul de peste Bahlui. O imagine a vechiului turn s-a păstrat pe sigiliul Porții Domnești din 1768, precum și pe sigiliul Palatului Domnesc din 1840. Un ultim fragment din zidul de incintă a supraviețuit până în 1933, ieșind la iveală cu prilejul demolării clădirii ce a adăpostit prima Societate de Economie a orașului Iași. Un subiect misterios a rămas cel privitor la hrubele Curții domnești, considerate uneori ca alcătuind o adevărată rețea strategică subterană, iar alteori ca simple amenajări edilitare. În partea de sud-vest a Palatului sunt accesibile încă două asemenea tuneluri paralele, în care se poate coborî prin turnulețul de strajă.

‘Palatul, în sensul clasic, era înțeles ca locuință și loc de exercitare a puterii princiare, un edificiu impozant, unitar, cu pretenții aulice. În București, până la Carol I, nu a existat o clădire de reprezentare, un palat construit cu scopul de a fi reședință a principelui domnitor; în acest scop au fost reamenajate diverse clădiri boierești deja existente. La Iași, un asemenea palat a fost înălțat la începutul secolului al XIX-lea. În vara anului 1804, Alexandru Moruzi, începe construcția Palatului domnesc. Ispravnici au fost vistiernicul Săndulache Sturdza, cumnatul domnului, secondat de Toderașco Balș și vornicul Iordache Drăghici. Moruzi însuși supraveghea îndeaproape evoluția lucrărilor, ‘nu ca un domn, de pe tandur’ ci gospodărește, inspectându-le zilnic. La construirea acestui edificiu s-a folosit cheresteaua cea mai aleasă, adusă din Carpați, iar varul a fost adus de peste Prut, de la Orhei. Sfințirea noului edificiu s-a făcut la 28 august 1806. Domnul nu a mai reușit să se instaleze oficial în noua reședință întrucât cu o zi înainte, izbucnind războiul dintre ruși și turci, a fost nevoit să se retragă la Istanbul, pentru a-și dovedi loialitatea față de sultan’, spune istoricul și muzeograful Sorin Iftimi.

Daniel Philippidis scria, la 1816, că Palatul domnesc din Iași este zidirea ‘cea mai însemnată din tot Imperiul turcesc, pentru mărimea, frumusețea și bogăția ei’. Dimitrie Bantiș-Kamenski scria că ‘palatul acesta este interesant prin faptul că are tot atâtea ferestre câte zile are anul și tot atâtea uși câte săptămâni sunt într-un an’. Aici este originea legendei care susține că actualul palat al culturii ar avea 365 de camere.

Palatul a fost proiectat de arhitectul vienez Johan Freywald, în stil neoclasic. Acesta este cunoscut și prin alte realizări din epocă, precum catedrala mitropolitană, în prima sa formulă, palatului Rosetti-Roznovanu, unde astăzi funcționează Primăria Iași și palatul vistiernicului Sandulache Sturdza de la Ruginoasa, în prima variantă, neoclasică. 

Dintre domni, Scarlat Callimachi și Ioan Sandu Sturdza au locuit mai mulți ani în acest palat. Odăile domnești au fost amenajate la etaj, considerat a fi, ca și în Occident, ‘nivelul nobil’ al Palatului. În aripa dinspre biserica Sf. Neculai Domnesc se afla apartamentul doamnei și Sala Haremului, în care se organizau balurile Curții. Pe același palier era amplasată și Postelnicia. Sala Tronului, în care se petreceau ceremoniile Curții se afla în partea centrală a etajului ‘în mijlocul trupului zidirii, în fața Uliței Mari’. Pe tavanul acestei săli, numite și Spătărie, era zugrăvită stema Moldovei, înconjurată de stemele celor 21 de ținuturi, așa cum apare și pe sigiliile domnești din această epocă. Din această sală, s-a păstrat tronul domnesc folosit de Scarlat Callimachi în a treia domnie moldovenească (1812-1819). Acesta este confecționat din lemn cu sculpturi aurite și catifea roșie. Stema heraldică amplasată în partea de sus a spătarului este un element occidental, deși printre decorațiunile exterioare sunt prezente și cele două tuiuri din cozi de cal, însemne ale ierarhiei otomane.

Marele incendiu din 19 iulie 1827, care a distrus o însemnată parte a orașului, a afectat puternic și noul palat domnesc. Vreme de 13 ani ‘Curtea arsă’ a rămas în ruină, Domnia căutându-și alte reședințe. În 1839-1840, Guvernul a propus Adunării Obștești ca din venitul exportului de grâne să se refacă vechiul Palat, pentru a adăposti instituțiile statului.

Însărcinați cu aceasta au fost vornicii Teodor Balș și tatăl poetului Vasile Alecsandri. Lucrările au fost încredințate arhitectului rus Nicolae Sungurov. Acestea au durat din primăvara anului 1841 și până în toamna anului 1843. Nu se constată modificări însemnate ale înfățișării clădirii, ea fiind repusă în starea anterioară. După planuri, se poate constata că doar aripa de sud-vest, din spate, a fost extinsă, egalând-o pe cea dinspre sud-est. În iarna ce a urmat, Obșteasca Adunare a putut să își desfășoare lucrările în edificiul renovat. Spătăria și-a reluat vechea încăpere, în partea centrală a etajului, ‘în mijlocul trupului zidirii, în fața Uliței Mari’. În luna mai a anului 1844, s-au stabilit în clădire toate instanțele administrative, judecătorești și militare, Casieria și Arhiva Statului. Palatul avea acum circa 70 de apartamente, dispunea de trei intrări mari și două scări secundare. Administrarea sa era încredințată unui ispravnic de curte, care ținea de Vornicia de aprozi.

Mihail Sturdza locuia în palatul ridicat pe locul caselor părintești, unde astăzi funcționează Facultatea de Teologie. Urmașul său la tron, domnul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), a rezidat însă în apartamentele de la etaj ale Palatului renovat. El a reamenajat parcul din spatele Palatului, pe care l-a protejat cu un nou zid de incintă. În Palat a mai locuit, din iulie 1856, caimacamul, locțiitorul de domn, Teodor Balș, care a și murit aici în februarie 1857. Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii din 1859, nu a locuit în Palatul Ocârmuirii. După 1862, Palatul a găzduit Prefectura Județului Iași, Tribunalele, Curtea de Apel, Casieria, Arhiva Statului. Mai târziu tot aici au fost instalate Poșta și Telegraful.

Un alt incendiu care a afectat puternic Palatul Ocârmuirii a fost cel din noaptea de 13-14 ianuarie 1880. Renovarea a durat până în 1883, când Palatul Administrativ a fost redeschis. Clădirea avea acum vreo 60 de camere. Lucrările efectuate cu acest prilej au fost mai ample decât se crede. A fost modificată bolta trăsurilor de la intrarea principală, care va avea de acum trei arce, în loc de două. De asemenea, rezalitul central, cu intrarea, primește deasupra un acoperiș înalt, învelit cu tablă.

În 1883 a fost instalată în fața clădirii proaspăt renovate statuia lui Ștefan cel Mare. Monumentul urma să suplinească lipsa vestigiilor, să dea iluzia că locul respiră încă istorie.

‘Ideea înălțării unei statui care să reprezinte pe marele voievod a apărut octombrie 1856, când în capitala Moldovei se agitau spiritele pentru Unirea cu Țara Românească. Voind să împiedice un asemenea act, caimacamul Teodor Balș, șeful guvernării provizorii de la Iași, a lansat această inițiativă, făcând din Ștefan Vodă simbolul unei vieți de stat independente. Era necesar ca monumentul să fie ridicat prin subscripție publică, astfel încât donatorii să poată fi asimilați cu sprijinitorii cauzei anti-unioniste. Această abilă tentativă de manipulare a cetățenilor a fost zădărnicită de moartea subită a caimacamului, la 17 februarie 1857. Este surprinzător că încă de pe atunci, cu trei decenii înainte de concretizarea ideii, se cunoștea în detaliu cum va arăta statuia și unde va fi amplasată. Se știa că va fi înălțat în Piața Palatului un monument din bronz, împodobit cu basoreliefuri ‘înfățișătoare a faptelor’ marelui voievod, care urma să fie executat în străinătate de către un artist renumit. În acest scop Gheorghe Asachi făcuse ‘desenul cuviincios’ și descrierea istorică. Este consemnat și faptul că înălțimea statuii, cu cal și călăreț, plasată pe un piedestal de granit roșu, urma să aibă o înălțime de 16 palme domnești, de aproximativ patru metri). Proiectul, aprobat de caimacam, a fost trimis ‘unor mari artiști recunoscuți din mai multe țări’. La concurs s-au înscris artiști din Roma, München și Berlin. După decesul subit al lui Teodor Balș, proiectul a căzut însă în desuetudine, mai ales că, în 1859 s-a realizat Unirea celor două principate’, mai spune istoricul și muzeograful Sorin Iftimi.

Ideea a fost reluată abia după 1871, în contextul discuțiilor despre ‘celebrarea solemnă a națiunii române la mormântul lui Ștefan cel Mare de la mănăstirea Putna’, aflată în teritoriul ocupat de austrieci după 1715. Statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare, din bronz, a fost realizată la Paris, de sculptorul Emmanuel Fremiet, în 1881, iar monumentul a fost inaugurat la 1883. Amplasarea sa nu este întâmplătoare. A fost ales locul în care fuseseră cândva curțile domnești, care au cunoscut o însemnată fază de construcție și în domnia lui Ștefan cel Mare. În fața statuii se află biserica Sf. Nicolae-Domnesc, înălțată de Ștefan vodă la 1492, în care au fost încoronați domnii Moldovei vreme de trei secole. Cu ocazia dezvelirii statuii, Ulița Mare, care își are capătul în apropierea monumentului, principala arteră a Iașilor, a primit denumirea de strada ‘Ștefan cel Mare’.

‘Se pretinde, fără suport real, că Fremiet ar fi lucrat, în paralel, și o altă statuie ecvestră reprezentând pe un rege al Poloniei, Cazimir IV, și că cele două statui ar fi fost inversate, din greșeală, la expediere. Contestația se prevalează de argumentul că Ștefan Vodă nu purta barbă. În secolul XIX însă, în conștiința publică se impusese, datorită gravurilor multiplicate de Gheorghe Asachi, imaginea unui Ștefan Vodă cu o barbă mult mai impunătoare decât cea a statuii lui Frémiet. În realitate, la data comandării statuii, nu se știa prea bine cum arăta Ștefan cel Mare. Majoritatea bisericilor unde se păstrau portretele sale votive se aflau peste graniță, în Bucovina austriacă. Abia în 1881 episcopul Melchisedec a descoperit Tetraevangheliarul de la Humor, cu un portret al voievodului a cărui autenticitate și acuratețe erau incontestabile și care a pus capăt aprinselor dezbateri purtate la Academie, pe această temă. Deși Vasile Alecsandri a insistat pentru respectarea adevărului istoric, era prea târziu și mai ales prea costisitor pentru a modifica fața sculpturii, astfel încât s-a renunțat la această idee. Cea mai simplă dovadă că statuia reprezintă pe Ștefan cel Mare este stema Moldovei, capul de bour, amplasată pe pieptul calului’, mai povestește Sorin Iftimi.

Statuia lui Ștefan cel Mare a servit și cultului monarhic al regelui Carol I. Domniile îndelungate și pline de înfăptuiri ale celor doi au fost adesea puse în paralel de discursul propagandistic al epocii. Regele a și restaurat ctitoria gloriosului voievod, aflată în fața statuii, devenind, astfel, ctitor al acestui lăcaș cu o mare încărcătură simbolică. Nu trebuie uitat faptul că 1881, România era înălțată la rangul de Regat, iar Carol I devenea rege, prin ceremonia în care i-a fost acordată coroana de oțel, cea turnată din metalul unui tun capturat la Plevna, în Războiul de Independență (1877-1878). La rândul său, regele dăruia orașului Iași, cu prilejul inaugurării statuii lui Ștefan vodă (1883), cele două tunuri Krupp ce străjuiesc monumentul, ‘udate cu sângele sacru al tinerei armate române’, capturate de la turci, în același război.

Alegerea lui Emanuel Fremiet, al 1879, nu este întâmplătoare. Acesta era sculptorul cel mai renumit în epocă pentru realizarea statuilor ecvestre. Era maestrul unanim recunoscut în redarea proporțiilor armonioase ale calului, fapt dovedit de statuile ecvestre ale lui Napoleon, pentru orașul Grenoble și statuii Ioanei D’Arc din Paris amplasată lângă Louvre, în Place des Pyramides. Alegerea celui mai bun artist era un gest politic și un act de cultură, afirmând dimensiunea europeana a Statului român, ce se va declara regat în 1881, pe vremea când Fremiet încă lucra la monument. Calul de la Iași seamănă foarte mult cu cel al operei anterioare, dedicate lui Napoleon.

În februarie 1906 avut loc la sediul Prefecturii Județului Iași licitația publică pentru darea în antrepriză a lucrărilor de restaurare a Palatului Administrativ. O asemenea licitație a avut loc și la 28 iunie 1906, în București, la Ministerul de Justiție. Demolarea vechiului palat a început în 1906, fără a avea un plan definitiv al noii construcții și fără un deviz complet asupra lucrărilor. Noul proiect, conceput de arhitectul I.D. Berindei, a fost aprobat de Consiliul Tehnic Superior la sfârșitul lunii octombrie 1907. Lucrările de construcție s-au deschis la 1907, în timpul guvernării lui D.A. Sturdza, ministru de justiție fiind Toma Stelian. Execuția a fost încredințată, prin licitație, antreprizei de construcții Schultze. S-a început refacerea ‘păstrându-se din vechiul Palat numai principalele temelii și o parte din zidurile etajului’..

În primul război mondial clădirea, încă nefinisată, a fost ocupată de trupele rusești, aliate. Arhitectul afirma că ‘planurile de detaliu și o parte din depozitele de parchete le-au servit drept combustibil pentru samovarele ce instalaseră’. După plecarea trupelor rusești clădirea a găzduit Corpul IV al Armatei Române, Serviciul Geografic, Automobilele Regina Maria, Aviația, Telegraful fără fir și, în final, spitalele militare care s-au succedat, până la sfârșitul războiului. Abia în 1921 s-au putut relua lucrările, grație ministrului George G. Mârzescu, fostul primar al Iașilor.

‘Arhitectul I.D. Berindei a ales neogoticul pentru avantajul acestui stil de a oferi întâietate deschiderilor generoase în defavoarea zidăriei, care predomina la palatul neoclasic aflat anterior pe același loc. Potrivit mărturisirilor sale, a dorit să creeze o clădire luminoasă, pe o structură ușoară și elastică. Stilul neogotic a fost preferat și pentru că oferea sugestia de spațiu sacru, de catedrală, efect urmărit cu deosebire de arhitect. Concepția generală și funcționalitatea edificiului sunt marcate de destinația pe care a avut-o inițial, aceea de Palat de Justiție. În epocă, s-a vehiculat ideea că stilul neogotic al clădirii ar fi străin de spiritul arhitecturii Iașilor, oraș care a urmat mai ales linia neoclasică. Astfel, faima clădirii s-ar datora faptului că ea este o apariție exotică, singulară, străină de tradițiile urbei. La data construirii palatului existau însă în Iași cel puțin două monumentale clădiri în stil neogotic: Cazarma din Copou și Palatul Gării. Goticul face parte din tradiția locului și prin faptul că a dat numeroase elemente componente ale stilului moldovenesc în care au fost înălțate cele mai vechi biserici ieșene, precum Sf. Nicolae Domnesc, biserica lui Ștefan cel Mare, aflată în fața Palatul, intră în dialog cu acesta. S-a vorbit și de ‘ciudatul stil gotic’ ce a bântuit arhitectura civilă moldovenească pe la 1870′, precizează istoricul muzeograf Sorin Iftimi.

Dimensiunile impozante ale edificiului au alimentat tradiția potrivit căreia Palatul ar avea 365 de camere, număr echivalent cu cel al zilelor dintr-un an. De fapt, pe planul clădirii actuale, se pot număra doar 268 de camere. Palatul a beneficiat de dotări tehnice deosebite la data inaugurării, îmbinând aspectul de edificiu străvechi și confortul ultimelor cuceriri în domeniu: iluminat electric, termostate, termometre de la distanță, sistem de curățenie prin vin, apel electric pentru avocați. Centrala electrică proprie se afla la subsol. A fost prevăzut un rezervor de 500 metri cubi de apă, care urma să fie ridicată la etaje cu ajutorul hidrofoarelor, deoarece presiunea din rețeaua orașului era insuficientă. Ținând seama de desele incendii prin care a trecut vechea curte domnească, lemnăria acoperișului a fost ignifugată cu noul produs ‘Orniton’. Acoperișul original era din ‘eternită’, un fel de ardezie.

Despre stucaturile interioare se știa că acestea sunt opera sculptorului Emil Wilhelm August Becker. Acesta a folosit pentru prima dată invenția lui Henri Coandă, care a obținut din fierberea ipsosului în ulei un material nou, numit bois-ciment, de duritatea lemnului și înfățișarea stejarului. Inginerul ieșean Alexandru Dimitriu (1871-1955) a realizat frumoasele lucrări de feronerie. Oștenii în armură medievală de pe acoperiș, care au circa patru metri înălțime, sunt tot opera sa.

Mobilierul Palatului de Justiție, în stil neogotic, a fost proiectat și realizat în atelierele lui Albert Goumain din Paris (54, Rue Charonne). O fină lucrătură este filigranul ferestrelor holului central de la etaj. După 1950 s-au adăugat cele două mari vitralii colorate, care înfățișează ‘încoronarea lui Ștefan cel Mare’ și ‘întâmpinarea țarului Petru cel Mare de către Dimitrie Cantemir, la Iași’, ultima temă fiind una filosovietică, specifică acelor ani.

Carillonul produs la Hamburg, în Germania, de firma J.F. Weule, Bocknem, a fost instalat de casa inginerului Horia Pascalovici din București. Motorul pentru luminarea cu electricitate a întregului Palat și a grădinii din fașa lui a fost adus în septembrie 1925, urmând instalarea lui în sala mașinilor de la subsolul clădirii. Tot atunci a fost adus și motorul care urma să pună în mișcare faimosul ceasornic care se afla deja instalat în turnul central al Palatului. Ambele au fost aduse din Franța. Ceasul avea să fie furnizat de casa Pascalovici din București. ‘Ceasornicul va marca orele, intonând diverse melodii naționale’. Mecanismul orologiului se află la etajul al treilea din turnul central al Palatului. Este un ceas cu trei cadrane, fiecare cu diametrul de 3, 24 metri. Cadranele erau inițial împodobit cu vitralii, reprezentând cele 12 zodii. Orologiul acționa sincron cu el 25 de ceasuri electrice, care erau amplasate în diferite săli de ședință ale Palatului de Justiție.

‘Carillonul este un sistem de clopote acordate, de dimensiuni diferite, care dau seria notelor muzicale dintr-o gamă completă. Ele sunt acționate de mecanismul ceasului printr-un tambur cu știfturi care acționează niște ciocănele metalice. În Europa, ceasurile cu carillon sunt răspândite începând cu secolul XV, în timpul Renașterii. Asemenea mecanisme au continuat să fie construite până în secolul XIX. În secolul XX, construirea de carilloane, ca cel de la Iași reprezintă o raritate, ele ilustrând un gust arhaizant. Carillonul palatului funcționează la etajul IV al clădirii. La fiecare oră fixă, carillonul intonează Hora Unirii. Cadranele orologiului este flancat de câte o frescă reprezentând doi plăieși’, mai explică Sorin Iftimi.

Inaugurarea Palatului de Justiție a avut loc la 11 octombrie 1925, în prezența lui Carol I, care era însoțit de familia regală. Exemplarul original al actului de inaugurare, frumos ornamentat, purtând semnăturile membrilor familiei regale și ale oficialităților prezente, a fost predat lui Sever Zotta directorul Arhivelor Statului din Iași, pentru a fi păstrat în colecțiile acestei instituții.

În ceea ce privește heraldica, bolta de intrare în Palat este străjuită, pe trei părți, de către o acvilă cu aripile desfăcute, ieșind din câte o coroană vegetală. Reprezentarea este specifică acvilei romane, așa cum apărea ea pe stindardele, vexillum, legiunilor antice. Coroana de lauri simboliza gloria militară, acvila ‘în triumf’.

‘Prezența acvilei amintește de tradiția fundării orașului Iași de către o asemenea legiune romană: Legio Iassiensis. Ne aflăm în plină mitologie istorică privitoare întemeierea orașului Iași după modelul Romei. Potrivit cunoștințelor istorice din a doua jumătate a secolului XIX, castrul amintitei legiuni s-ar fi aflat chiar pe locul actualului Palat, pe temeliile sale zidindu-se, la începutul veacului XV, Curtea Domnească’, precizează Sorin Iftimi.

Deasupra intrării, pe la jumătatea turnului, se află o stemă a Moldovei sculptată în piatră. Este vorba despre un scut rotund încărcat cu un cap de bour, care are între coarnele scurte o stea cu cinci colțuri. Capul este încadrat de două ramuri de măslin, pe lângă care coboară două panglici ondulate. ‘Scutul’ este flancat de două steaguri cu flamură pătrată. Sub scut sunt înfățișate un sceptru și o spadă încrucișate, însemnele puterii domnești, însoțite de diverse trofee militare.

Stema Principatelor Unite care este figurată în mozaicul holului de onoare, este datată 1859, cu trimitere directă la momentul înfăptuirii primei Uniri, care pentru Iași a însemnat un sacrificiu: pierderea statutului de capitală.

Stema României Mari, așa cum se prezintă, nu putea exista înainte de anul 1921, când a fost finalizată și publicată în ‘Monitorul Oficial’. Stema, în varianta mijlocie (folosită de instituțiile statului), este expresia grafică a realizării Marii Uniri din 1918. Sunt reprezentate noile provincii, unite cu țara. Ecusonul din centrul stemei, în tablă de șah (argint și negru), este, după cum se știe, stema casei de Hohenzollern.

Intrarea în Sala Voievozilor, remarcabilă operă de feronerie și sticlă, era încadrată, inițial, de două mari portrete ale reginei Maria și regelui Ferdinand, pictate de Gh. Popovici, în 1925. Astăzi acestea fac parte din colecțiile Muzeului de Istorie de la parterul Palatului. Numele sălii provine de la galeria de medalioane cu portretele domnilor Moldovei, de la întemeierea statului până la prințul Carol II). Aceste picturi în ulei au fost realizate după 1930.

Într-un capăt al sălii, atrage atenția un șemineu de marmură albă decorat cu un basorelief. Acesta reprezintă un ‘Arbore istoric’, cu portretele celor mai însemnați domni ai Moldovei, în vârful căruia tronează portretul regelui Ferdinand. Un asemenea Arbore istorico-genealogic al României, lucrat cu multă migală, a fost publicat la 1890, de către Ion C. Gârleanu.

Sala Voievozilor este boltită în arc frânt, după modelul gotic. Tavanul este de azur, semănat cu stele aurii. Această decorațiune amintește de Camera Înstelată, faimoasa Starry Room, cea mai înaltă instanță a Justiției în vechea Anglie, patria de origine a reginei Maria.

În spațiul central al sălii, corespunzător turnului cu ceas, dacă ridicăm privirea, descoperim o frescă zugrăvită în stil medieval, încadrată în niște arcaturi gotice. Compoziția cuprinde trei personificări feminine ale Justiției. Vestimentația medievală corespunde perioadei de afirmare a stilului gotic (secolele XI-XIV). În centrul imaginii, așezată pe un tron de aceeași factură gotică, se află un personaj feminin ținând în mâna dreaptă balanța și în mâna stângă crucea. În dreapta este așezată o altă doamnă care scrie cu pana pe un pergament, iar în stânga tabloului este al treilea personaj feminin, sprijinit într-o spadă. Cele trei întruchipări ale Justiției erau evocate, probabil, de autorul ce iscălea, cu pseudonim ‘Josephus Flavius’, când își imagina cum noaptea ‘de pe fresca lui Pallady se dezlipește careul de dame: Legea, Dreptatea, Adevărul și Indulgența’, pentru a încinge un dans fantomatic pe culoarele Palatului de Justiție.

Denumirea de Palat al Culturii datează din 1955, când edificiul a încetat să mai fie folosit de Justiția ieșeană, fiind destinat să adăpostească diverse instituții culturale: Direcția pentru Cultură, Oficiu Patrimoniu, edituri, reviste culturale, muzee. Astăzi clădirea adăpostește doar două mari instituții: Complexul Muzeal Național ‘Moldova’ și Biblioteca Județeană ‘Gheorghe Asachi’.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *